Section title text:  Our Spirit.

Marie Madeleine – Viaţa ei

Marie Madeleine Victoire de Bengy de Bonnault d’Houët
Foundress of the Faithful Companions of Jesus

Marie Madeleine este o femeie pentru timpurile noastre, o franţuzoaică inspirată şi curajoasă.  Născută la Châteauroux, a fost fiică, soră, prietenă, soţie, văduvă şi mamă. Ca văduvă, fiind în aşteptare, cercetînd şi făcând bine altora neîncetat, a fost inspirată de spiritul lui Ignaţiu de Loyola aşa cum l-a văzut trăit în viaţa Iezuiţilor la St. Acheul din Amiens şi a fost puternic influenţată prin conversaţiile purtate cu Pr. Varin SJ. În cele din urmă, după experienţe spirituale profunde, însoţite de multe încercări şi greutăţi, şi în contextul mai ales al Franţei postrevoluţionare, a devenit călugăriţă şi fondatoare a unui grup de surori catolice cunoscute ca Însoţitoare Credincioase ale lui Isus

Primele însoţitoare au lucrat cu femeile şi copiii din Amiens. Pe măsură ce s-a dezvoltat Societatea, Marie Madeleine a călătorit intens fondând comunităţi în Franţa, Anglia, Irlanda, Italia (Savoy) şi Elveţia. În ciuda angajării sale faţă de Societate, a continuat să rămână o mamă iubitoare faţă de Eugène şi bunică a copiilor lui. După moartea ei din 1858, s-au fondat comunităţi în Australia, Canada, Scoţia, Belgia, SUA şi Jersey. Mai recent s-au fondat comunităţi în Sierra Leone, Indonezia, Insulele Filipine, Argentina, Bolivia şi România. Cea mai recentă fundaţie este în Mexic şi curând va fi una în Myanmar. Surorile FCJ lucrează în diferite slujiri şi îşi duc viaţa în comunitate. Dar mai presus de toate misiunea lor este de a fi Însoţitoare ale lui Isus, ale căror viaţă tânjeşte să-l descopere lumii pe Isus. Marie Madeleine şi-a trăit viaţa cu curaj şi încredere, iar curajul şi încrederea au devenit o dorinţă în rugăciune pe care a oferit-o altora şi ne-o oferă nouă acum.

Să privim viaţa ei cu mai multă atenţie

 

Numele ei ...

Botezată Marie Madeleine Victoire, fondatoarea era numită Gigi pe când era copil, ca tânără Victoire, şi ca soţie şi văduvă Madame Joseph. Pentru alţii, era Madame d'Houët.

Totuşi ea scria,
Numele meu este Madeleine. O voi urma pe sfânta care îmi este patroană şi care l-a iubit pe Isus atât de mult,...încât l-a însoţit în călătoriile şi truda sa, slujindu-l chiar până la picioarele Crucii împreună cu celelalte femei sfinte care nu au făcut precum apostolii, să-l părăsească, dar s-au dovedit a fi însoţitoare credincioase ale lui Isus.

Madeleine este numele franţuzesc pentru Magdalena şi de aceea o numim Marie Madeleine.

 

Birthplace of Marie Madeleine Victoire.

Primii ani

Marie Madeleine Victoire de Bengy s-a născut la 21 septembrie 1781 în Châteauroux, în Franţa într-o familie cu multe  rude. Pe lângă familia sa restrânsă, era înconjurată de mătuşi, unchi şi veri. Era o viaţă sigură şi fericită, stabilită cu mult timp în urmă în Berry, în Franţa, unde mulţi membrii deţineau demnităţi atât în Regat cât şi în Biserică. Odată cu izbucnirea Revoluţiei din 1789, au avut parte de greutăţi, închisoare şi exil.

Gigi, aşa cum i se spunea în copilărie, era apropiată de părinţi. Pe când avea un an, fratele ei de doi ani, Etienne, a murit şi ne putem imagina  cât de dragă le era ea. Avea aproape trei ani când s-a născut Claude, şase când a apărut Angèle şi paisprezece la naşterea lui Philippe. Philippe a considerat-o întotdeauna  ca pe o a două mamă.

Doamna de Bengy era o mamă înţeleaptă şi iubitoare care s-a dovedit curajoasă şi perseverentă când soţul său a fost închis de către Revoluţionari. Nu s-a lăsat pradă necazurilor sau disperării.

The farmhouse at Pouplain.Pentru a face faţă noii situaţii, îşi împărţea puterile între eforturile pentru eliberarea soţului ei şi creşterea copiilor într-un conac retras din Pouplain. A pregătit-o pe Victoire în arta de întreţinere a casei şi de gospodărie, dar ce i-a rămas lui Victoire până la sfârşitul vieţii a fost exemplul mamei sale de fidelitate faţa de rugăciune şi de încredere în Dumnezeu.

Victoire îşi iubea mama, dar s-ar părea că tatăl său era în centrul copilăriei. Când Doamna de Bengy şi-a adunat copiii ca să se roage pentru eliberarea tatălui lor, Victoire ne spune că rugăciunea ei secretă era ca ea să fie închisă şi să moară cu el.

Dorinţa nu i s-a împlinit! După eliberarea tatălui său, familia s-a mutat de la Châteauroux la Issoudun şi tânăra de 18 ani, n-a mai fost Gigi, ci Domnişoara Victoire care a pornit spre al doilea stadiu al vieţii.

 

Hospice St. Roch at Issoudun.Bucurie şi suferinţă

Prietenie

Victoire s-a împrietenit cu o tânără de vârsta ei, Constance de Rochfort. Cele două erau nedespărţite, le făceau plăcere conversaţiile lungi, povestindu-şi reciproc necazurile şi bucuriile. Mergeau împreună prin oraş, făcând vizite bolnavilor, ajutându-i pe cei în nevoi şi făcând muncă de voluntariat în Spitalul St. Roch din localitate.

La fel ca orice adolescentă înflăcărată de un simţ al dreptăţii, Victoire a fost indignată când a aflat că cei care erau destinaţi să-i servească pe bolnavii din spital îşi însuşeau mâncarea şi vinul destinat pacienţilor. Chiar de pe când era copil, familia ei fusese conştientă de hotărârea ei, chiar şi de încăpăţânarea ei, aşa că nimeni n-a fost surprins când a făcut cunoscute aceste abuzuri autorităţilor şi a perseverat până ce s-au pus lucrurile la punct.

O căsătorie din dragoste

Potrivit obiceiului, tatăl lui Victoire a fost cel care i-a ales ginerele, Joseph de Bonnault d'Houët. Deşi a fost hotărâtă de părinţi, a fost o căsătorie consimţită cu bucurie atât de Victoire cât şi de Joseph. Constance şi-a dat bine seama că prietenia ei cu Victoire se va schimba în mod inevitabil şi mai ştia că Victoire nu va vedea lucrurile la fel ca ea! Nu vreau să renunţ la bucuria unor discuţii intime cu tine numai pentru că eşti căsătorită. Îi port pică de multă vreme pentru că este cauza separării noastre. Ce mă face să sufăr este că mi-e foarte teamă că nu mai ai aceleaşi sentimente ca mine!

 

Sketch of Victoire.
Bourges Cathedral.

Victoire şi mama ei au pregătit nunta cu entuziasm. Au făcut liste şi au pornit să facă cumpărături, alegând materiale şi modele pentru zestre. Mătasea, lâna şi lâna pieptănată figurează în scrisorilor lor, Domnişoarei Janette i s-a încredinţat confecţionarea lenjeriei de corp şi şase jachete din cel mai fin material de bumbac.

Toate lumea s-a bucurat de căsătoria care a avut loc în marea Catedrală din Bourges la 21 august 1804.

Joseph şi Victoire au fost un cuplu bine primit când au intrat în viaţa socială din Bourges unde ambele familii erau bine cunoscute. Şi ei erau fericiţi în propriul cămin unde citeau şi se rugau împreună. Aşa cum făcuseră Victoire şi Constance, vizitau bolnavii, Joseph vizita şi prizonierii de război spanioli care erau ţinuţi în oraş, dându-le hrană şi oferindu-le alinare. El credea, aşa cum credea şi socrul său, că cele mai mari bucurii pe care le are cineva sunt stima şi consideraţia concetăţenilor; pentru a o merita trebuie ca cineva să fie folositor.

 

Văduvă tânără

Într-una din aceste expediţii Joseph s-a contaminat cu febră tifoidă. Timp de şase luni a fost foarte bolnav şi, în ciuda îngrijirii gingaşe din partea lui Victoirea murit la mai puţin de un an de la căsătoria lor. Funerariile lui cu un Requiem solemn au avut loc la Catedrala unde se căsătoriseră. Victoire, care era însărcinată, a fost năucită de durere şi oraşul a fost şocat de moartea timpurie a acestui tânăr generos şi iubitor. Printre scrisorile de simpatie a fost o scrisoare de la Constance de Rochfort:Dragă  prietenă, ai o astfel de credinţă vie, eşti atât de înţeleaptă, încât prin tine însăţi vei găsi cea mai mare resursă de mângâiere. În cele două ipostaze în care te-a pus Dumnezeu, ai fost un exemplu pentru fiice şi soţii. Foarte curând, vei fi la fel pentru mame.

Manor house at Parassy.Zestrea lui Victoire de la părinţi a fost conacul de la Parassy. Era un loc idilic, înconjurat de pajişti, pământ agricol şi vie. Ea şi Joseph se duseseră acolo în ziua de după căsătorie şi la două săptămâni de la moartea lui s-a întors, încercând să se consoleze în urma pierderii.  Durerea nu a fost un lux pe care să şi-l permită pentru că era însărcinată în aproape opt luni.

 

O mamă singură …

The baby Eugène.S-a considerat absolut necesar să se întoarcă la casa familiei de Bonnault pentru naşterea copilului. Copilul ei, Eugène, moştenitorul lui Joseph, s-a născut la 23 septembrie 1805.

În ciuda grijii iubitoare a părinţilor şi socrilor, se pare că Victoire a suferit o depresie postumă. Suferea de nelinişti care o făceau să-i fie teamă că fiul ei era mort şi a aranjat, că la întoarcerea ei acasă, cineva să stea la fereastră şi să-i facă cu mâna să o asigure că se simţea bine. Avea coşmaruri în care îşi vedea propria înmormântare. Dar treptat şi-a recăpătat echilibrul şi din nou i-a făcut plăcere să meargă la petreceri, la baluri şi la teatru. S-a întors la activităţile pe care le întreprinsese cu soţul ei şi şi-a folosit averea atât de bine încât un criminal supus unui proces în Châteauroux a fost citat că ar fi spus că erau trei oameni bogaţi în oraş şi doi trebuiau să fie omorâţi – dar nu Madame de Bonnault. Ea, a insistat la el cu o notă de aprobare, foloseşte banii într-un scop bun!

Joseph îi spusese: Dacă Dumnezeu ne dă o fiică, educ-o aşa cum mama ta te-a educat pe tine, şi acum supraveghea cu gelozie formarea fiului ei. Întotdeauna conştientă că-l putea pierde pe Eugéne, nu dorea să-l disciplineze prea ferm şi rezultatul a fost că soacra ei a ameninţat-o că intervine. Astfel de ameninţare a stimulat-o pe Victoire să acţioneze!

Când îl privea pe Eugène, care potrivit bunicului lui ajungea să semene foarte mult cu tatăl său, era conştientă de ce pierduse Joseph. Grija cu care şi-a supravegheat fiul şi nepoţii pe când aceştia înaintau în alegerea profesiilor, trebuie să-i fi amintit întotdeauna că era o bucurie pe care Joseph nu o împărtăşise.

Vărul Victoire Claude şi soţia sa locuiau în apropiere. Anne – Augustine, era cam de aceeaşi vârstă ca tânăra văduvă şi avea o relaţie strânsă cu ea. Primul lor copil, Armande, se juca adesea cu Eugène, iar cele două mame se distrau de poznele lor.

 

Aşteptând şi cercetând ...

Sketch of Victoire.Cu trecerea timpului, absorbită de educaţia lui Eugène, de administrarea proprietăţii şi de datoriile familiale, Victoire şi-a luat rolul de ,mamă rămasă fără soţ . Efectele dramatice ale morţii premature a lui Joseph şi ale văduviei ei timpurii s-au estompat treptat şi Victoire şi-a reluat locul în societate. Victoire se gândea în mod serios să se recăsătorească şi i-a încredinţat acest mare secret surorii ei, Angèle.

I-a pus problema Abatelui Gaudin, un preot sfânt şi sfătuitor înţelept. I-a spus că avea o propunere excelentă de căsătorie care, pe lângă faptul că avea promisiunea de iubire şi fericire personală, părea să-i ofere remediu pentru suferinţa provenită din legăturile familiale dificile. I-a vorbit despre îndoielile familiei soţului ei privind administrarea averii familiei şi educaţia nepotului şi moştenitorul lor.

Sfatul dat lui Victoire de către Abate a fost să se roage. Şi în rugăciune, Victoire, care avea de acum 28 de ani, însetată de pace, dragoste şi fericirea liniştită de acasă, a fost surprinsă adânc de întâlnirea ei cu Dumnezeu. După ani, i-a spus Abatelui Georgelin, capelan în Paris despre lupta ei. I-a spus că într-o zi după ce s-a împărtăşit a avut un simţământ adânc de a fi chemată să trăiască cu mai multă încredere şi că Dumnezeu îi va găsi soţul care i s-ar potrivi cel mai bine. I-a spus Abatelui că...după ce am rezistat multă vreme, am cedat.

 

O conştiinţă socială

Plăcerile au devenit mai puţin importante pentru Victoire. Teatrul a fost sacrificat primul. Se ruga mai mult şi primea mai des sacramentele. Dar, potrivnică oricărei etalări a pietăţii, era atentă să meargă pe drumuri diferite la Liturghia de dimineaţă pentru ca să nu atragă atenţia.

Entrance to the Parish Church, Parassy.

Victoire se ducea la Parassy mai des şi-i făcea plăcere să se afle printre oamenii arendaşi  şi familiile de pe moşie. Cei mai mulţi erau fermieri şi viticultori pentru a căror bunăstare şi fericire îşi asuma  ea responsabilitatea. Sigură că era bine venită, era pentru ei doamna cea bună care era întotdeauna dispusă să ajute într-o urgenţă, fie îngrijind un copil bolnav, fie punând în ordine o datorie cu probleme, fie reparând un hambar, fie reparând vreo maşinărie. Doamna este o stăpână bună, obişnuiau ei să spună. Şi în absenţa unui preot, îi învăţa să se roage şi să trăiască în spiritul credinţei. 

La fel ca soţul ei Joseph, Victoire era conştientă de nevoile şi suferinţele prizonierilor. Mulţi prizonieri de război spanioli erau ţinuţi în Bourges. Plătea regulat pâinea care urma să le fie trimisă, şi în 1809 s-a dus incognito, cu Fiicele Carităţii, pentru a-i îngriji. La fel ca Joseph a contractat şi ea o boală molipsitoare dar, spre deosebire de Joseph şi Fiica Carităţii cu care lucrase, ea s-a însănătoşit. Dar  aceste experienţe de boală au făcut-o să fie deosebit de precaută pentru tot restul vieţii în ce priveşte sănătatea altora.

Când şase Părinţi ai Credinţei au fost invitaţi să predice pentru o misiune în Bourges, Victoire a cerut ca să li se permită să locuiască la ea acasă în Rue Paradis. A perseverat cu energie în cererea ei până au fost eliminate toate obstacolele şi greutăţile înainte de a putea să-şi impună punctul de vedere. După ce s-a sfârşit misiunea i-a invitat să petreacă o vreme la Parassy.

Her home at Bourges.

Ospitalitate pentru refugiaţi

În 1813, treizeci de clerici italieni care fusese exilaţi de către Napoleon au ajuns la Bourges. Amintindu-şi fără îndoială de felul în care unchii şi mătuşile ei fuseseră forţaţi să fugă în timpul Revoluţiei, Doamna d'Houët i-a primit în casa sa de pe strada Paradis din Bourges. Nu au uitat niciodată gesturile de bunătate şi ospitalitate cu care au fost primiţi de către ea. Nu numai că le-a oferit adăpost şi hrană, dar s-a îngrijit şi de îmbrăcămintea lor şi de alte nevoi.

 

O inimă în căutarea fericirii

În acest stadiu al vieţii, Victoire s-ar fi definit cu bucurie prin legăturile ei cu cei din jur. Mamă a lui Eugène, Madame Joseph, Stăpână a proprietăţii Parassy, fiică, soră, noră. Dar din acest cerc care îi dădeau identitate şi siguranţă, urma să fie condusă  de ce numea ea un lanţ lung de evenimente spre ceva nou.

Inside the Parish Church, Parassy.Lupta ei de a stabili ce dorea Dumnezeu a fost grea. Persista încă gândul de a se recăsători, dar deşi simţea că Dumnezeu voia ceva diferit de la ea, nu-şi dădea seama ce putea fi. Rugăciunea ei crescândă era ca să facă ce permitea Dumnezeu să facă, şi să facă aceasta cu credinţă şi bucurie.

Copilul, părinţii care îmbătrâneau, refugiaţii: la aceste responsabilităţi se adăugau şi cele de administrator. Proprietară a propriei averi, Victoire avea în administrare şi averea lui Eugène. În fiecare an se ducea la Parassy pentru recoltarea strugurilor – Parassy, locul unde se dusese cu Joseph imediat după căsătorie şi unde se dusese cu sora şi cumnata ei după moartea lui. Pacea şi frumuseţea locului era întotodeauna o binecuvîntare pentru ea şi cu timpul aminitrea lui a devenit şi mai preţioasă.

 

Găsirea unei şcoli bune

St. Acheul, Amiens.Pe cât pare de ciudat, consecinţele alegerii de către Victoire a unei şcoli pentru Eugène a avut efect în schimbarea cursului vieţii proprii. În 1814, Episcopul de Amiens a invitat preoţii iezuiţi să deschidă o şcoală în veghea Abaţie a Sfântului Acheul din oraşul Amiens. Victoire s-a bucurat de veste şi a hotărât să-l trimită pe Eugène la noua şcoală deşi era departe de casă. Mama îndrăgostită nebuneşte a aranjat să stea la Amiens pentru a-şi ajuta fiul să se acomodeze, şi curând s-a angajat să facă muncă voluntară în şcoală. A ajuns să aprecieze profund misiunea şi munca preoţilor iezuiţi.

Victoire îl vedea pe Eugène în toţi copiii, struna aceasta vibrează întotodeauna cu tonurile cele mai adânci în inima mea. Recunoştea că el era preocuparea ei principală. Ca toate mamele păstra toate scrisorile pe care el le scria de la şcoală cu noutăţi despre sănătate, prieteni, lecţii şi teste; cu întrebări despre ce se întâmplă acasă, depsre ea, bunici, şi chiar despre strugurii de la Parassy!

Eugène writing letters home.Devotată lui Eugène, minte şi inimea ei nu-i neglija pe tinerii care nu aveau posibilităţile lui. Îl trata ca pe al doile fiu pe Ferdinand Jeantier, un elev la Sfântul Acheul care era întotdeauna delicat şi departe de părinţi.  Îi aducea bunătăţi când îl vizita pe Eugène şi-l ducea la Parassy în fiecare vara să petreacă vacanţe lungi.

Pe parcursul legăturilor ei cu colegiul Sfântul Acheul, Victoire a ajuns să aprecieze mult misiunea şi munca preoţilor iezuiţi. 

 

Însuşirea spiritului Societăţii lui Isus

Un eveniment spectaculos din 1815 a avut consecinţe neaşteptate pentru Victoire. Când Napoleon a scăpat din Elba, Joseph Varin, a fost soldat regalist şi acum preot iezuit, era din nou un om vânat. Victoire i-a oferit un refugiu sigur la Parassy, deşi, aşa cum spunea ea, mi-a trecut prin minte un gând înfricoşător. Mi se părea că dacă Părintele Varin venea în casa mea, va trebui să devin călugăriţă. În ciuda fricii nu şi-a retras oferta de ospitalitate. Iezuitul a rămas la ea timp de cinci luni. În compania lui a ajuns să cunoască mai mult despre Societatea lui Isus, şi prin prin conversaţiile avute cu preotul iezuit şi-a însuşit spiritul şi practicarea spiritualităţii Societăţii lui Isus.

Well at Parassy.

Când a început să ducă o viaţă de rugăciune mai regulată şi de discernământ, calitatea pe care familia ei o ştia atât de bine (Ce vrea Victoire, aceea obţinea, obişnuia să spună mama ei), s-a transformat într-o convingere că ce doreşte Dumnezeu, trebuie ca Dumnezeu să obţină.

O verigă din lanţ a învăţat-o să aibă încredere. Era conştientă zilnic de ceea ce ea numeşte detalii înfricoşătoare a înaintării armatei; la timpul potrivit trupele au intrat în sat şi ofiţerii au ajuns la ea acasă. Nici măcar nu le-a păsat să răspundă la ce spuneam dar au continuat să vorbească şi să acţioneze de parcă erau proprietarii casei. Am fost înfricoşată şi m-am rugat lui Dumnezeu din toată inima în tăcere. Dar situaţia ei s-a schimbat când colonelul şi-a dat seama că era sora lui Claude de Bengy, cu care studiase. Trebuie să recunosc, Doamnă, că situaţia dumneavoastră era mai neplăcută şi mai periculoasă decât v-aţi fi putut imagina.

Trebuie să aibă mereu mare curaj şi încredere în anii ce urmau să vină.

 

O decizie semnificativă

Pas cu pas, deşi niciodată în linie dreaptă, a urmat ceea ce credea că era calea care i se deschidea. Un preot misionar căruia i-a căutat sfatul în Bourges; după ce a ascultat relatarea ei despre propria persoană, a fost de părere că Dumnezeu îţi doreşte întreaga inimă. Trebuie să i-o dai fără rezervă. Această opinie a fost confirmată în anul următor, 1816, în Amiens când Părintele Sellier m-a îndemnat să duc o viaţă mai perfectă şi să fac votul de castitate. I-am refuzat categoric pe amândoi. În onestitatea ei Doamna d' Houët a ajuns să recunoască drept adevăr că la întoarcerea în Bourges a avut o senzaţie atât de puternică de plictiseală şi lipsă de interes pentru amuzament încât mi-a fost imposibil să-mi reiau viaţa socială.

P. Varin SJ.Apoi în Duminica Sfintei Treimi, în 1817, pe când se ruga înainte de Liturghie, deodată şi pe neaşteptate mi s-a făcut cunoscut că Dumnezeu dorea ca eu să fac votul de castitate acolo şi atunci, aceasta în ciuda aversităţii mele naturale puternice pe care o avusesem până atunci, nu mai aveam nici cea mai slabă obiecţie. Am făcut votul promt şi cu bucurie.  

L-a făcut imediat dar în mod condiţionat, condiţia fiind că îl va reconsidera într-o zi când va fi aprobat de Părintele Varin dacă era deacord cu ce făcuse.

A fost de acord numai după şase luni dar până oamenii şi evenimentele o contrariaseră  într-atât încât toate temerile ei vechi au revenit în rafală. Am refuzat cu tărie. Am zis că dacă Dumnezeu mă cheamă să fiu călugăriţă, aş face-o bucuroasă dar dacă rămâneam în lume, nu doream să mă leg...Dar s-a rugat multă vreme ca să ştie ce dorea Dumnezeu şi să fie întărită să o facă, cu credinţă şi bucurie de îndată ce i se făcea cunoscut. M-am dus la biserica Sfintei Genoveva şi am rămas acolo mult timp. Numai Dumnezeu îmi putea schimba inima şi să-mi cucerească rezistenţa. În bunătatea sa infinită aceasta este exact ce a făcut el încă o dată şi a acceptat de la mine ceea ce ar fi refuzat fără îndoială orice muritor. La întoarcerea în apartamentul ei a confirmat în jurnal: Mi-am petrecut  seara stând pe podea, plângând...continui să am o aversiune îngrozitoare.

Cu mare încredere, pe 9 decembrie 1817, înainte de Împărtăşanie, am pronunţat votul....în acelaşi moment toate temerile şi îndoielile mele au dispărut pentru totdeauna. Ziua aceasta, cea mai frumoasă din viaţa mea a fost întotdeauna pentru mine o mare sursă de consolare şi un motiv de gratitudine eternă..

Dar consolarea nu a însemnat că durerea şi suferinţa erau excluse din viaţa ei.

Ea îl descrie pe Părintele Varin SJ ca pe acest om sfânt care dorea cu orice preţ să dăscâlcească ce venea de la Dumnezeu şi ce ar fi putut să se ivească pur şi simplu din imaginaţia mea.

 

Mi-e sete

Praying before the crucifix.

Încă din 1816, Victoire ne spune, primise o lumină clară şi consolatoare că Dumnezeu dorea ca eu să fiu în cinul călugăresc dar nu drept carmelitană aşa cum îmi imaginasem ocazional, ci să muncesc activ pentru salvarea sufletelor. Totuşi, mi-a rămas atracţia pentru Carmel. În anul următor, la o săptămână de la votul de castitate condiţionat, pe când se referea la fericirea celor care aparţin în întregime lui Dumnezeu şi a căror singură ocupaţie este să iubească şi să comunice cu el am regretat că nu am fost chemată la Carmel.

Pe 13 iunie de Sărbătoarea Sfintei Inimi, acea invidie sfântă a fost ulterior înăbuşită când a auzit dinspre crucifixul de deasupra altarului cuvintele: Mi-e sete. Am fost foarte mişcată de acele cuvinte. Am îngenunchiat în adoraţie şi m-am oferit lui Dumnezeu din toată inima pentru tot ce-mi cerea. Câteva zile mai târziu şi-a dat seama că era chemată să fondeze o Congregaţie ale căror membre să fie însoţitoare ale lui Isus în lumea contemporană.

 

Probleme din toate părţile

Părintele Varin a  luat în serios responsabilitatea de a-i testa vocaţia şi în mai multe ocazii a făcut-o să verse lacrimi amare. Dar învăţase că putea găsi putere numai de la Dumnezeu. Când preotul a spus lucruri pe care nu mi le mai amintesc dar care erau atât de dure încă nu puteam suporta, tot ce putem face era să strig fără glas: Ai milă de mine”. O voce interioară , distinctă şi blândă m-a alinat: Curaj fiica mea; timpul încercării nu durează pentru totdeauna. Părintele Varin a continuat, dar putea spune orice eram plină de o pace şi încredere de nespus. În timpul exerciţiilor spirituale înainte de Crăciun în 1817 a trecut prin ariditate şi întunecare spirituală puternică. Când Părintele Varin a început predica din timpul liturghiei de la miezul nopţii cu cuvintele  Bucuraţi-vă voi toţi care mă auziţi, pentru că vă aduc vestea marii bucurii...Mi-am spus: să se bucure oricine; eu nu pot. Apoi deodată m-am simţit complet transformată...Am fost inundată de o pace neîntrecută şi de nedescris. Voinţa mea s-a schimbat total şi s-a schimbat pentru totdeauna... Am fost calmă şi am fost gata să accept tot ce-mi cerea Dumnezeu.

O altă sursă de suferinţă total diferită a fost familia ei. Chiar după ce Părintele Varin fusese de acord că Dumnezeu îi cerea să realizeze fundaţia, neliniştită din cauza mea a fost obligată să se întoarcă la Berry pentru ca familia mea să nu audă ce făceam şi să fie neliniştită din cauza mea. Mama şi socrul meu s-ar fi împotrivit cu putere, în special cel din urmă, care s-ar fi dus la Roma dacă era necesar ca să mă împiedice să fac un asemenea pas. Amândoi au murit fără să ştie de proiectul meu, un fapt de mirare pentru că atunci când îmi începusem activitatea toată lumea din Amiens ştia despre aceasta şi un număr de persoane din Berry, toţi cunoscuţi de ai mei, vizitau oraşul în mod curent.

Moartea mamei ei

În 1820 a fost de la Parassy la mama ei a cărei moarte era un dublu sacrificiu pentru că tatăl meu care era acum singur şi nu ştia nimic despre ce începusem, insista să rămân cu el. Dacă aş fi putut să am o dorinţă în toată viaţa, ar fi fost, mai presus de toate, să am grijă de el şi să-i dau orice dovadă de dragoste. Îmi era inima cu adevărat frântă...Tatăl meu nu putea înţelege. Acest sacrificiu era pentru mine, cred eu, cel mai mare dintre toate. Când l-am părăsit am fost pustiită şi neconsolată.

Imitation of Christ.Un nume semnificant

În 1820 a fost de la Parassy la mama ei a cărei moarte era un dublu sacrificiu pentru că tatăl meu care era acum singur şi nu ştia nimic despre ce începusem, insista să rămân cu el. Dacă aş fi putut să am o dorinţă în toată viaţa, ar fi fost, mai presus de toate, să am grijă de el şi să-i dau orice dovadă de dragoste. Îmi era inima cu adevărat frântă...Tatăl meu nu putea înţelege. Acest sacrificiu era pentru mine, cred eu, cel mai mare dintre toate. Când l-am părăsit am fost pustiită şi neconsolată.

Părintele Varin încercase să o convingă că era chemată să se alăture Societăţii de călugăriţe ale Sfintei Inimi. A făcut presiuni asupra ei să facă cunoştinţă cu fondatoarea, Sophie Barat, dar în plină luptă şi suferinţă, măcinată de îndoieli şi nesiguranţă, pe când plângea într-o zi într-o altă grădină, s-a ivit lumina.

Numele meu este Magdalena; doresc să fiu la fl ca sfânta care-mi este patroană care l-a iubit pe Isus, Învăţătorul ei, atât de sincer încât i-a îndeplinit dorinţele, şi l-a urmat în călătoriile şi acţiunile sale chiar până la picioarele Crucii. Ea şi femeile sfinte, spre deosebire de Apostoli, nu l-au părăsit în ceasul de restrişte, şi pe parcursul vieţii sale publice s-au dovedit însoţitoarele sale credincioase. Doresc un grup de călugăriţe care, împreună cu mine, vor purta numele de:

Însoţitoarele Credincioase ale lui Isus

Victoire a ajuns la noua ei identitate.

Marie Madeleine îl va însoţi de acum în fapt şi întradevăr pe Isus care trăieşte în cei în care-şi găseşte bucuria să-şi numească surorile şi fraţii.

 

Societatea este fondată

Vine and grapes with IHS.

În Paris în Joia Sfântă, pe 30 martie 1820, Părintele Varin i-a spus: Ei bine, pot să mărturisesc întregul adevăr. Cred că Dumnezeu doreşte această lucrare. Sunt sigur de aceasta şi în ciuda încercărilor la care te-am supus şi a nesiguraţei pe care am arătat-o atât de des, nu m-am îndoit niciodată vreun moment.

În noaptea aceea, Marie Madeleine a îngenunchiat în faţa Altarului Adoraţiei reflectând despre misterele care se comemorau, misterul Euharistiei, a Patimii şi Morţii lui Isus, s-a oferit din nou, din toată inima să fie însoţitoarea lui credincioasă de la iesle până la cruce. În anii care au urmat, nu a pregedat niciodată să le amintească surorilor că Societatea şi-a avut începuturile în noaptea Joii Sfinte între Cenacol şi Calvar.

De atunci încolo lupta pe care a trebuit să o ducă nu a mai fost cu ea însăşi, dar cu cei pe care îi sprijinise. Din moment ce şi-a dat seama că era chemarea ei să fondeze o societate de femei religioase, mulţi clerici au abandonat-o chiar atunci când nu i s-au opus activ şi chiar la Roma a descoperit duşmani în acţiune.

 

Începuturile Societăţii

With the children.Marie Madeleine iubea copiii şi Însoţitoarele Credincioase au avut grijă de copiii din Amiens încă de la începuturile Societăţii în 1820.

În plus, un grup mic de aşa numiţi culegători de bumbac au intrat în girja surorilor. Aceşti copii lucrau în fabricile de textile adunând bucăţelele foarte mici din bumbac de pe duşumele, din războaie, din darace pentru că bumbacul era scump. După ce erau sortate şi curăţate, bucăţelele de bumbac erau vândute torcătoarelor şi puţinii bani primiţi rotunjeau veniturile familiilor.

Evident, micuţilor li se dădea răgaz să descâlcească şi să cureţe bucăţele de bumbac, dar învăţau şi catehismul, făceau lecţiile de citit şi aritmetică, aveau şanse să joace jocuri împreună şi să se bucure de copilărie. Marie Madeleine şi surorile le dădeau copiilor iubire şi grijă când norma era exploatarea.

Pentru că tot mai multe  însoţitoare i se alăturau lui Marie Madeleine a putut să-şi lărgească activitatea cu copiii săraci. Dar era nevoie de mai mult spaţiu şi, impresionaţi de activitatea acestui grup religios, autorităţile oraşului au obţinut de la Ministerul de Război o clădire dezafectată pentru folosinţa surorilor.

Working with women.

Activitatea cu femeile.

Primele Însoţitoare nu şi-au limitat activitatea numai cu copiii din vecinătate. Marie Madeleine a recunoscut nevoia de a ajuta familiile, în special mamele. Pragmatică şi miloasă, a recunoscut suferinţa acestor femei sărace şi a făcut ceva să o aline.

 

În situaţia acestor noi începuturi, ce s-a întâmplat cu Eugène?

Eugène şi-a terminat studiile la St. Acheul în 1826. Rezultatul la terminarea colegiului era bun. În septembrie al aceluiaşi an Marie Madeleine a vizitat colegiul St. Acheul pentru a mulţumi cadrelor didactice pentru grija pe care au purtat-o fiului ei. Ca mulţi din familie, Eugène a ales cariera juridică şi a studiat la Universitatea din Paris (Întotdeauna preocupată, mama sa i-a găsit un apartament cât şi o menajeră) În 1830 a fost mândră ca orice mamă când a putut să-i scrie unei prietene că a avut rezultate strălucite la examenele la drept.

Eugène dorea să se căsătorească aşa că mama sa şi prietenii l-au ajutat să-şi găsească soţia ideală!  În cele din urmă, după multe rugăciuni şi după mai multe cunoştinţe, Eugène a cunoscut-o pe Louise Bosquillon d′ Aubercourt, viitoarea soţie. Lui Marie Madeleine i-a plăcut Louise foarte mult şi era convinsă că mariajul va fi binecuvântat în ceruri. Eugène  şi Louise au avut trei copii şi surorile FCJ au continuat să fie în legătură cu descendenţii lor.

 În ciuda iubirii reciproce, se pare că lui Eugène i-a fost greu să-şi înţeleagă mama. Marie Madeleine a deschis treizeci de case în timpul vieţii şi el credea că o parte din moştenirea lui a fost folosită în acest scop, o acuzaţie dureroasă care a fost total dezaprobată. Din când în când relaţiile lor au fost încordate. Aşa cum se întâmplă adesea, Marie Madeleine a avut o legătura de dragoste cu nepoţii săi.

 

Contextul mai larg ...

Ca urmare a Revoluţiei Franceze, femeile din toată Franţa au acţionat pentru primatul religiei în viaţa franceză şi pentru stabilitatea socială. Multe dintre aceste femei au format grupuri de sprijin mutual şi acestea s-au dezvoltat în comunităţi religioase. Este un fapt uimitor că între 1800 şi 1820 au fost fondate în Franţa 35 de comunităţi religioase; şi între 1820 şi 1880 au fost fondate şase noi comunităţi în fiecare an.

Femeile care au fondat astfel de comunităţi proveneau din toate păturile societăţii franceze. Impresionate de nesiguranţa socială din jurul lor, şi de criza de confort spiritual, s-au dedicat unei game de activităţi care au ajutat la ameliorarea sărăciei, au adus alinare celor bolnavi şi muribunzi şi au ajutat la formarea educaţiei copiilor.

Au fost nevoi foarte mari în societatea franceză timp de mulţi ani după Revoluţie şi aceasta a dat avânt noilor grupuri religioase care împărtăşeau dorinţa de a reconstrui şi de a reânoi lumea din zilele lor. Fondatoarele acestor grupuri erau persoane care iubeau împaraţia lui Dumnezeu, înflăcărate de pasiunea de a răspândi Vestea cea Bună. Erau inovatoare în felul în care făceau aceasta.

Trăiau simplu şi treceau prin greutăţi în încercarea de a aduce alinare altora. Dar nu numai că se preocupau de nevoile imediate, aveau grijă de nevoile pe termen lung. În timp ce putem fi foarte siguri că termeni precum Courtyard at Amiens, 'cradle'of the Society.planificarea succesiunii şi strategie pe termen lung nu făceau parte din vocabularul lor, vedem că ele au pus în practică teme ale teoriei managementului modern. Aceste femei fondatoare au manifestat marea ingenuitate pentru menţinerea şi extinderea comunităţilor lor. S-au răspândit din oraşele şi satele de unde proveneau, dincolo de graniţele Franţei, din toată Europa şi din lumea largă.

Marie Madeleine a fost parte din această mişcare vitală şi energetică şi Însoţitoarele Credincioase ale lui Isus erau unul dintre aceste grupuri. De la începuturile din 1820 în Amiens, Franţa, ele trăiesc şi slujesc acum în 15 ţări şi au activat pe toate continentele.

Când Societatea a început în 1820, Marie Madeleine avea 38 de ani şi urma să trăiască încă 38 de ani. Prima jumătate a vieţii ei i-a petrecut ca fiică, soţie şi mamă rămasă văduvă; a doua jumătate i-a petrecut ca persoană religioasă apostolică, mesageră bucuroasă a lui Isus Cristos, luptând prin orice mijloace, cu toate puterile ca să-l facă cunoscut şi iubit.

 

St. Peter's Basilica, Rome.Este revendicat un Nume Frumos

Între începuturile Societăţii în 1820 şi moartea ei în 1858, Marie Madeleine a călătorit foarte mult, înfiinţând comunităţi în mai multe dioceze franţuzeşti, în Savoy, în Anglia, Elveţia şi Irlanda. A vizitat de două ori Roma, în 1828 şi 1837, căutând aprobarea pentru Societatea care creştea. În faţa opoziţiei puternice, în special din partea iezuiţilor, a primit aprobarea Papală şi acordul privind numele, Însoţitoarele Credincioase ale lui Isus de la Papa Leon XII în 1826. La întoarcere la Roma în 1837, Grigore XVI i-a spus în timpul discuţiei.Ai un nume frumos dar trebuie să accepţi consecinţele şi ca Însoţitoare ale lui Isus suferiţi cu el.

 

Mai târziu în viaţă ...

Mai târziu în viaţă cuvintele Curaj şi Încredere au fost întotdeauna pe buzele lui Marie Madeleine, un motto pe care le învăţase din experienţă; nu numai în faţa morţii şi a văduviei şi a încercării de a-şi creşte singură fiul, dar şi în faţa opoziţiei şi persecuţiei în dezvoltarea Societăţii.

Spune-i fiecăruia curaj, curaj şi încredere. Aceasta este tot ce este necesar, a scris ea Maicii Marie Lebesque în 1830. Curaj şi încredere, dar mai presus de toate o încredere mare a fost tema care a apărut în aproape fiecare scrisoare personală scrisă de ea. Era chiar o rugăciune sfântă oferită pentru ceilalţi.

Fiecăruia în parte Marie Madeleine zice acum: Curaj şi încredere ,ştiind că noi la rândul nostru suntem chemate să aducem o schimbare în lume.

În Memoriile ei, Marie Madeleine scrie că dă detalii a experienţelor care duc la formarea Societăţii pentru a-ţi arăta că nu am contat la fundaţie şi vreau să te fac să vezi cum Dumnezeu în bunătatea sa a făcut totul.

 

Moartea ei, în Paris, în lunea Paştelui pe 5 aprilie 1858

Sketch of Marie Madeleine's room.În duminica Paştelui, în ziua dinaintea morţii ei Marie Madeleine a fost vizitată de Léon de Bonnault, unul dintre nepoţii săi. În lunea Paştelui, înconjurată de surorile ei -membrele Societăţii încă tinere – Marie Madeleine a murit.  Marie Madeleine a fost înmormântată într-un cimitir mic lângă orfelinatul pe care îl fondase la Gentilly în sud-vestul Parisului.

Trupul său a rămas la Gentilly până în 1904. Apoi datorită atitudinii anticlericale din Franţa şi ca urmare a suprimării unor case religioase, a fost luat, cu permisiunea autorităţilor civile şi religioase, la Mănăstirea FCJ Upton Hall Convent, lângă Birkenhead în Anglia. 

A rămas acolo până în iunie 1980 când a fost mutat din nou, de data aceasta la cererea postulatorului cauzei Beatificării şi Canonizării. Corpul Mariei Madeleine a fost înmormântat în capela din Stella Maris, Broadstairs, Anglia.

O ultimă călătorie o aștepta. În septembrie 2012 rămășițele ei au fost mutate pentru ultima dată în Biserica Sf. Dominic din Paris, în apropierea locului în care ea a trăit și a murit.    Mai mult ...

Marie Madeleine declarase că ea nu conta în fondarea Societăţii, dar la moartea ei, în atmosfera de mâhnire a surorilor, a fost bucurie şi gratitudine pentru felul în care colaborase atât de puternic cu dorinţa lui Dumnezeu pentru misiunea vieţii ei.

Gratitudinea şi bucuria rămân cu noi astăzi !

Mai multe resurse ...

Să-L rugăm pe Domnul nostru să ne dea spiritul Societăţii lui Isus;
       de când noi avem Constituţiile lor, este voinţa lui Dumnezeu
                   ca să avem acest spirit.    (Marie Madeleine)